Sep 202016
 

Multiculturalitatea, identificată în mod eronat, timp de decenii cu interculturalitatea, continuă să disemineze confuzia inițială atât la nivelul cunoașterii comune, cât și la nivelul unor medii științifice; chiar de profil… Dacă practica gestionării diferențelor (lingvistice, confesionale, etnice, instituționale) nu ar fi relevat efecte grave ale acestei confuzii, sub raportul coeziunii sociale, nu am relansa în circuitul științific și nici în dezbaterea publică invitația de regândire a acestor termeni, în acest moment în care chiar țări stabile și dezvoltate economic se dezic de practica îndelung exersată a multiculturalismului. „Multiculturalismul a murit” a precizat Angela Dorothea Merkel la întâlnirea cu tinerii activiști din partidul care a adus-o la putere (CDU), referindu-se la dificultățile mereu crescânde ale segregării progresive ale grupurilor minoritare, cu precădere turcii, care pe atunci erau singurii generatori de probleme sociale în Germania. În prezent, fluxurile migratorii din lumea arabă au reiterat potențialul destabilizator al comunităților occidentale (inclusiv în Germania), obligând și mediile științifice să recurgă la o reexaminare severă a încărcăturii semantice (conținutul) conceptului de multiculturalitate și a practicilor sale aferente…

Dincolo de diversități doctrinare și perspective metodologice diferite de abordare, există o cvasiunanimitate asupra faptului că multiculturalitatea a fost lansată în practica gestionării diferențelor dintre colonizatori și colonizați, în perioada marilor colonizări întreprinse de țările europene dezvoltate , pentru a sublinia superioritatea a ceea ce coloniștii numeau „operă de civilizare” a populațiilor primitive, barbare, transformate în forță de muncă ieftină în interiorul coloniilor, dar și de profituri uriașe în afara lor, sub forma comerțului cu sclavi. Asimetriile inițiale dintre standardele de viață ale coloniștilor și cele ale populațiilor aborigenilor (autohtonilor) au generat tensiuni și chiar conflicte deschise, care și-au găsit expresia în paradigma multiculturalității[1]. Mai mult, antropologii, aparținând – desigur! – coloniștilor, au început să teoretizeze practica segregării mediului rezidențial al coloniștilor și mediile populației locale, ca un exemplu de superioritate a capitalismului față de feudalismul primitiv în care au fost găsiți aborigenii. În acest context, coexistența celor două culturi a generat iluzia că multiculturalismul ar fi soluția miraculoasă prin care etnii diferite pot contribui la stabilitatea comună a spațiului social în care trăiesc și muncesc în aria sistemului politic capitalist, adică prin ridicarea capitalului la rang de politică de stat. Astfel, timp de secole, multiculturalismul și‑a exercitat potențialul său de stabilizare a comunităților în strânsă corelație cu parametrul său politic: anume, legenda despre superioritatea capitalismului care, ca sistem social, conferă și prosperitate colectivă, dar și libertate fiecărui individ, capacitatea de a accede prin muncă la prosperitate prin capitalizarea propriilor competențe. Prezentând în această lumină situația colonizării ca practică internațională, s-a acreditat ideea că „opera civilizatoare” a colonizărilor ar fi chiar operă de caritate creștină și semn de „iubire a aproapelui” peste care „a dat norocul” de a ieși din sărăcie…

Internaționalizarea istoriei sub deviza capitalismului civilizator a produs chiar o depășire a limitelor de sărăcie absolută a colonizaților, deși asimetriile s-au conservat la alt nivel, iar dialogul între culturile diferite ale protagoniștilor nu a devenit o realitate: multiculturalismul a continuat să fie o realitate nemijlocită, conservându-și esența sa inițială, în două lumi paralele: lumea celor care au capital și pot progresa și lumea celor lipsiți de capital, care se vor adânci în pauperitate, chiar în sărăcie severă.

În replică, în țările dezvoltate economic, prin libera circulație a persoanelor de culturi relativ similare ca potențial explicativ, a luat naștere un nou tip de raporturi între indivizi diferiți etnic, lingvistic, confesional și instituțional: anume, s-a născut interculturalismul, caracterizat prin dialogul între culturi și modele culturale diferite. Stabiliți, din rațiuni strict personale, în alte comunități decât cele în care s-au născut, acești indivizi nu au plecat din rațiuni de stat sau din dorința de a-și impune dominația asupra vreunei comunități, ci pentru a găsi oportunități de inserție socială în comunități cu care pot intra în rezonanță. Pe aceste coordonate, fluxurile migratorii s-au afirmat ca oportunități de complementaritate pentru populația de primire: nou-veniții, conservându-și identitatea culturală la nivel familial, s-au afirmat sinergic la nivel comunitar prin asumarea modelelor de comportament comunitar al populației majoritare. Iată diferența: dacă multiculturalitatea a definit și definește menținerea segregărilor (lingvistice, confesionale, etnice și instituționale), incubând riscul unor conflicte destabilizatoare la nivel comunitar, interculturalitatea definește sursele de coeziune socială prin plasarea diferențelor în aria unei complementarități pragmatice; se pleacă de la ipoteza că toți cetățenii aceleiași comunități pot contribui, fiecare în felul său, la dezvoltarea comunitară , comună. Nu este vorba, deci, de diferențe de ordin filologic, adică de forma gramaticală a unor cuvinte, ci de practici fundamental diferite cu scopuri diametral opuse. Multiculturalitatea a fost și este centrată pe conservarea diferențelor și urmărește enclavizarea până la destatalizare (Iugoslavia este un exemplu), dar poate servi și ca instrument de deznaționalizare prin asimilare a minoritarilor de către majoritari (exemplu: istoria deromânizării din ținuturile unde acum sunt majoritari ungurii și despre care istoricii români au mari rețineri să publice studii consistente…). Interculturalitatea se focalizează, ca practică, prin valorificarea potențialului participativ al tuturor indivizilor la realizarea, împreună, a unor obiective comunitare: evident, cu respectarea diferențelor de modele culturale existente la nivel comunitar.

Știu, din propria mea activitate, că există chiar și în mediile universitare cercetători și profesori foarte atașați unor clișee, unor stereotipuri sau poncife politicianiste, care ne vorbesc de schimbare, modernizare etc. etc., dar care nu pot face diferența, apreciind că aceste două concepte – multiculturalitatea şi interculturalitatea – sunt identice! Dacă sunt ingineri, nu mă mir, deoarece aceștia au o cultura socială precară! Dar sunt și unii istorici care, scriind despre interculturalitate, au publicat niște biete compuneri în care se găsesc înșirate numai datele în care au venit diferite etnii în România și situația lor în prezent ; acestea aparțin unei istorii narative care nu poate contribui la rezolvarea problemelor prezentului și nici ale viitorului, chiar dacă „producțiile” respective au fost publicate și în alte limbi de circulație internațională! Acestea nu explică nimic, ci descriu, uneori foarte stângaci, unele aspecte reduse la factologie lipsită de virtuți interpretative (hermeneutice)… Am discutat cu unul dintre aceștia și nu a fost în stare să facă diferența între cele două concepte, nici să definească interculturalitatea, deși este un universitar minoritar din România!

Țara noastră a fost și va trebui să rămână interculturală, altfel se va dezmembra! Discursul minoritarilor poate fi înțeles, dar nu se cuvine a fi și aprobat de dragul unei așa-zise „corectitudini politice”! Dacă admitem că România ar fi multiculturală, atunci ar trebui să precizăm care dintre etniile spațiului social românesc actual a fost colonizatoare și care colonizată(e)?! Iată în ce aporii explicative ajungem să ne rătăcim… Lipsa de replică a istoricilor, mulți obedienți față de conceptele de acum câteva sute de ani, nu poate constitui nici semn de erudiție, nici semn de curaj epistemologic.

În ceea ce-i privește pe politicieni, ei trebuie (re)alfabetizați în acest sens, nu noi să ascultăm de „prețioasele lor indicații”, întrucât un astfel de comportament de politizare a științelor sociale a eșuat în timpul guvernării comuniste, timp în care unor cărți antiromânești de la Budapesta, Moscova, Chișinău sau Sofia li se dădeau replică doar în ziarul Scânteia, și numai de către politruci de ocazie! Privind rezultatele , se cuvine sa fim foarte vocali în a denunța braconajul epistemologic al acestora…

În concluzie, faptul că mai multe persoane, chiar cu poziții înalte în diverse structuri, nu înțeleg diferența între cele două concepte – și cred că este bine să acceptăm discursuri despre o Românie multiculturală – nu este un motiv pentru a stopa un demers legitimat științific și de a repune adevărul pe coordonatele sale naturale, chiar dacă acest gest îi deranjează pe unii detractori de-ai noștri.

Cunosc foarte bine rafinamentul unor minoritari care îi manipulează pe românașii fără cultură socială să stopeze demersurile în interesul românilor, etichetând aceste demersuri ca naționaliste și mai puțin „europene”. Dacă aceste demersuri sunt naționaliste, atunci ridicarea zidurilor la granițe în fața fluxurilor migratorii musulmane sunt mai puțin naționaliste și mai puțin antieuropene?!

Țările occidentale s-au trezit la realitate după romantismul umanitar inițial. Noi ce facem? Atitudinea de spectator la o dramă a altora, care ni se poate întâmpla și nouă, nu este recomandabilă.

Celor care fac vocalize și vorbesc fără să știe ce vorbesc, trebuie, insistent, să li se recomande consultarea studiilor de profil: noile realități ne obligă se ne înnoim echipamentele intelectuale pentru a înțelege corect realități structural schimbate. Similar cu dioptriile ochelarilor, pe care le înlocuim când nu mai putem vedea în clar, tot așa și cu dioptriile intelectuale : pentru a înțelege noile realități recalibrate ontologic, este obligatoriu să ne recalibrăm dioptriile conceptelor prin care ne clarificăm, și noi, pe ce coordonate evoluează societatea actuală. Pentru a gândi realități structural diferite, trebuie să ne schimbăm întregul nostru echipament intelectual.

Politicienii, dornici de parvenire cu orice preț, au diseminat stereotipul că schimbarea unor persoane, cu altele, chiar mai precar echipate intelectual, ar fi soluția. Cu certitudine , nu asta este o soluția ; este o altă parte a problemei. Dacă la volanul unei Dacii, de exemplu, vine un campion la curse obișnuit cu peste 200 km la oră, sigur că nu el este de vină dacă nu este competitiv, ci sistemul tehnic în discuție, care are limite insurmontabile tehnologic! Același lucru este valabil și cu sistemele sociale sau cu structurile de conducere.

Clarificarea conceptuală, pentru care pledăm în studiul nostru, poate fi valorificată și pentru elaborarea unei strategii de primire fie a emigranților, fie a viitorilor doritori de azil în România. Anume, evitarea sedentarizării în grupuri compacte, deoarece cu timpul acești străini se pot transforma în minorități care vor revendica autonomie culturală, educațională, iar până la cea teritorială, prin enclavizare, nu mai este decât un pas. Pentru a nu se ajunge acolo… este imperios necesar să se acționeze profilactic, iar o corectă pregătire teoretică de astăzi reprezintă garanția unei bune practici viitoare. Dincolo de toate conotațiile peiorative ale repartițiilor guvernamentale ale absolvenților de învățământ superior, trebuie să nu uităm că autoritățile din acel timp au reușit (și) prin această modalitate să mențină interculturalitatea țării mult mai bine decât în sfertul de veac scurs de la ”lovitura de stat” din Decembrie 1989.

Fără legătură directă cu problema fluxurilor migratorii, eu voi reaminti practica repartițiilor guvernamentale a absolvenților din perioada guvernării comuniste, chiar dacă este la modă demonizarea absolută a acelor timpuri. Atunci… repartizarea se făcea centralizat, pe baza performanțelor profesionale, ceea ce împiedica asocierea minoritarilor în grupuri compacte animate de nostalgii de tipul fostei Regiuni Mureș autonomă maghiară—un experiment eșuat de multiculturalitate din perioada guvernării comuniste. Iată una din marile greșeli politice (ale renunțării la repartițiile guvernamentale) cu efecte încă neanalizate la nivelul țării noastre, deoarece la conducerea autorităților, cu diverse responsabilități de profil, au fost numiți fie ingineri lipsiți de cultură politică, fie economiști animați de alte interese etc., în orice caz, fără cultură socială temeinică și, tocmai de aceea, superficiali și manipulabili în toate direcțiile; mai puțin în direcția construirii unei baricade de luptă pentru interesele țării noastre.

Sunt conștient că în dictatura economică a noului capitalism românesc afirmația mea poate părea eretică, dar în fața ofensivei mediocrității care ne agresează existența cu logocrații păguboase se cuvine să mai dăm replici, cel puțin periodic, dacă permanent nu avem mijloacele necesare.

În concluzie, studiul nostru poate fundamenta decizii de evitare a plasării migranților în grupuri compacte pentru a evita incubarea unor tensiuni sociale în măsură să se finalizeze cu explozii sociale. Cel puțin liderii, din diverse structuri organizaționale, se cuvine să evite a mai eticheta localitățile țării noastre ca multiculturale, indiferent pe cât de mulți străini i-ar fi auzit ei vorbind despre multiculturalitatea localităților României, deoarece brandul nostru de țară este interculturalitatea.

În concluzie: după secole de exersare a paradigmei multiculturalismului, practica aferentă și-a relevat nu numai premisele ideologico-propagandistice care au generat-o, dar și obiectivele indiscutabil manipulatorii. Vehicularea sa în discursul contemporan focalizat pe dinamica societăților multietnice servește unor scopuri ”tradiționale”: anume, susținerea cu orice preț a modelului occidental de gestionare a diferențelor ca standard absolut pentru soluționarea problemelor din interiorul spațiilor sociale multietnice. În cel mai imediat prezent nu se mai poate susține, nici în țările dezvoltate din punct de vedere economic, ideea unei purități etnice, nici în cele emergente și cu atât mai puțin în țările sărace: diversitatea face parte din normalitatea evoluției spațiilor sociale din secolul al XXI-lea. În plus, fluxurile migratorii din vara anului 2015 au pus capăt definitiv profilurilor identitare (pretins) monocrome sub raport demografic ; ridicarea gardurilor de protecție la granițele naționale ale unor state aduc încă un argument care confirmă realitatea că multiculturalismul, chiar și pe plan propagandistic, și-a epuizat întregul potențial. Faptul că unele segmente ale populațiilor din fostele colonii, care au venit în mai multe valuri, în fostele metropole, au replicat comportamentul segregaționist al foștilor coloniști chiar la ei acasă, generând no-go zone care eludează autoritățile publice europene, reprezintă încă un argument pentru a susține ceea ce și Angela Merkel susținea : multiculturalitatea este un proiect social eșuat, deoarece peste tot unde a fost aplicat a generat segregare și apartheid.

Un exemplu din proximitatea noastră geopolitică este cel din Kosovo :   albanezii, timp de decenii, au venit în valuri, în fosta Yogoslavie, apoi, timp de decenii s-au tot asociat compact în anumite zone, s-au transformat în minorități care revendicau numai autonomie culturală, apoi și-au radicalizat pretențiile trecând la revendicări de autonomie teritorială , obținută prin forță în detrimentul sârbilor care au promovat timp de câteva generații o educație de tip multicultural…

Imperativul promovării unei noi paradigme este unanim resimțit.

Iată că a venit vremea alternativei interculturalității, care a început să circule și în literatura de profil din Occident, dar într-un sens cu totul diferit de semantizarea sa corectă. Gilles Ferreol, de exemplu, apreciază că interculturalitatea definește procesul de asumare, de către străini (nu numai de către emigranți!) a modelului cultural specific „populației de primire”, majoritare, din societățile deschise. Deși este un progres față de prejudecata multiculturalismului, această abordare rămâne tributară, pe fond, stereotipurilor care au însoțit complexul de superioritate al occidentalilor în întreaga lor istorie, ferm convinși că valorile lor sunt de nedepășit. Sechela colonialistă este de netăgăduit în această abordare. Această accepțiune a interculturalității nu poate fi satisfăcătoare deoarece populația din fostele colonii, de exemplu magrebienii, deși și-au însușit limba franceză, iar unii și-au găsit oportunități de job mulțumitoare, nu se poate spune că s-au integrat în civilizația franceză din moment ce sunt atașați, în continuare, la toate atributele islamismului în pofida legilor franceze care interzic purtarea voalului musulman (higeabul) în instituții. Gruparea lor în aglomerații compacte la periferia multor orașe face parte tot din arsenalul colonial, ca un colonialism à rebours; este vorba, în esență, de un multiculturalism sechelar… Recentele atacuri teroriste din Belgia, având ca autori musulmani născuți și educați în aria multiculturalismului, sunt alte argumente care pledează pentru asumarea neîntârziată a paradigmei interculturalității.

Pe de altă parte, aceste realități impun renunțarea definitivă la retorica multiculturalității cu referire la spațiul social românesc; toate regiunile din România de astăzi sunt interculturale și numai gestionarea lor sub deviza interculturalității poate garanta statalitatea țării și coeziunea comunitară. Interculturalismul este brandul de țară al României.

Experiența unor țări mai mici și mai puțin dezvoltate economic, în care interculturalitatea este o practică a conviețuirii interetnice, prin înlăturarea tuturor asimetriilor dintre majoritari și minoritari, poate fi un referențial valid pentru reconstrucția interculturală a spațiilor sociale din lumea contemporană. Exemplu : România interculturală poate fi cel puțin un obiect de studiu, dacă statutul de model pare prea pretențios pentru sensibilitățile și nostalgiile imperiale ale unor occidentali.

 

Ștefan Buzărnescu: profesor universitar doctor, titular al Departamentului de Sociologie și Director al Școlii doctorale de Sociologie (până în anul 2016) din Universitatea de Vest, Timișoara, România. A coordonat, între 1983 și 1989, Filiala Timiș a Centrului de cercetări pentru problemele tineretului , iar în contextul postrevoluționar, a perioadei post 1989, a coordonat construcția instituțională a Facultății de Sociologie, Asistență socială și Psihologie, pe care a acreditat-o în calitate de prim decan al acestei structuri universitare , prin valorificarea, la cote competitive, a tradițiilor cercetării sociale din Sud-Vestul României. Din 2006 deține funcția de Președinte al Comisiei de Sociologie de pe lângă Filiala Timiș a Academiei Române. A inclus în circuitul științific concepte precum: tehnograma, bovarismul instituțional, spațiul social în expansiune, ș.a. Este Vicepreședinte al Asociației sociologilor din România. Este coordonator de doctorate, în staff-ul Școlii doctorale de Sociologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Este autor al 21 titluri de cărți științifice de autor, coautor al Primului Tratat de Sociologie generală din   România . A colaborat și la apariția primului Tratat de Asistență socială din România. Are cărți de referință în Managementul academic , în Sociologia conducerii, în Sociologia tineretului,în Sociologia opiniei publice (primul tratat de profil din România) și în Modelarea sociologică a spațiului social chinezesc, ș.a. Cartea Bovarismul instituțional și reforma românească , a fost editată în ediție bilingvă : limba română și limba franceză. A coordonat programe europene de cercetare științifică și a colaborat la multe programe cu finanțare europeană în domeniul cercetării sociologice și tehnologice. A beneficiat de mai multe programe de documentare științifică la universități europene de prestigiu. Este membru fondator al Uniunii Epigramiștilor din România, și autor al mai multor volume de epigrame și poezie. Este inclus în Enciclopedia Bănățeană. A făcut parte din primul Consiliu de Administrație al Institutului Intercultural Timișoara (IIT). Este membru în consiliile redacționale ale unor reviste naționale de specialitate.