May 212011
 
El Agujero de Stefan Mitroi

In toamna anului 2004, am facut o calatorie, cu autocarul, de la Lisabona la Santiago de Compostela. Am obiceiul ca, ori de cate ori calatoresc, sa-mi iau cu mine o carte pentru a rezista monotoniei, orelor moarte si insomniilor hoteliere. Am ales atunci GAURA. APA VIE, APA MOARTA, al doilea roman al lui Stefan Mitroi, si care aparuse la Bucuresti în urma cu cateva luni. Marturisesc ca nu mi se întampla des ca, atunci cand încep o lectura, sa nu mai pot lasa cartea din mana pana nu ajung la capat. Este confirmarea suprema, pentru mine, fara a-mi purta gandurile prin alambicate retorte analitice, ca acea carte este o carte buna. Seductia a dainuit mult timp si m-am pomenit traducand-o în portugheza, fara sa-mi var nasul în verdictele criticii. Si iata ca acum, în anul 2011, GAURA apare si pe piata literara spaniola. Nu stiu sa va explic, în chip satisfacator, de ce unele carti încep, prin vointe umane conjugate, sa calatoreasca.

Am pomenit în paragraful anterior de mai multe ori cuvantul calatorie, si acest fapt nu este deloc întamplator. Un foarte inteligent om de litere roman, Marian Popa, a spus candva ca formula epicului s-ar reduce la „cineva care vine sau la cineva care pleaca”. Astfel, arhitema naratiunii din totdeauna a fost calatoria. Romanul lui Stefan Mitroi nu dezminte aceasta lapidara exprimare.

GAURA este, înainte de toate, romanul unei calatorii ad inferos, în cautarea lumii de dincolo, zisa ireala sau fantastica, dar, despre acest adevar, Stefan Mitroi are „ingenua” întelepciune de a se îndoi. Lumile sale sunt deopotriva reale, caci imaginarul romancierului se tese din memoriile colectivitatii natale, din visele si basmele pe care si le plasmuieste pentru copilul din el, din jocul manierist al „lumii pe dos”, din mestesugiri poetice si din scenete dramatice rascroite din eternul teatru al vietii. Mitroi scrie într-un fel sincretic, urzind abil epicul, liricul si dramaticul. Aceasta particularitate a scriiturii sale romanesti m-a facut sa-l iau tot mai serios în seama în acesti ultimi ani.

GAURA (un cuvant „adanc”, care ne vine din substratul traco-iliric) este, deopotriva, si romanul unui calator care îsi împlineste destinul. Anghel Preducel, fantanarul, pleaca dintr-un sat din sudul romanesc în lumea de dedesubt, haladuind, dupa spusele autorului, vreo douazeci si cinci de ani pe acolo. Indigentei vietii materiale cotidiene de la tara, i se opune apetenta oamenilor pentru filozofare, pentru iscodirea adevarurile existentiale. Iata de ce, cred eu, la Stefan Mitroi, maniera clasica de a trata ruralul nu este nici pitoreasca, nici realista, nici magica. Taranul sau este un om pur si simplu aidoma tuturor pamantenilor, dar care vietuieste într-un spatiu mental al memoriei colective în care sacrul, în sensul lui Eliade, înca nu a cazut în profan.

În GAURA, naratiunea se sprijina pe un triunghi discursiv: profetiile Tamaitei, care vorbeste de soarta si de blestem în chip aproape antic, povestea tigancii Caterina si scrisorile lui Anghel protagonistul.

Ca în orice mare calatorie transgresiva, important nu este dobandirea tainei ultime, ci drumul initiatic în abisurile fiintei eroului ? un visator, un nebun, un damnat. Nu stim prea bine ce este si nici nu e musai sa stim, caci povestea unui om nu este cu adevarat exemplara decat daca îsi pastreaza nedezvaluit misterul.

Astfel, cartea lui Stefan Mitroi se întregeste cu o alta, speculara, în sufletul nostru eratic, carte despre care nu stim decat ca începe sa se „scrie” din clipa în care, extaziati, revoltati sau buimaciti, am terminat ultimul rand si închidem coperta acestui foarte ingenios roman.