Apr 232010
 

 

“In limba armeana Harutiun inseamna inviere.

Poate vreodata, cine stie…”

(Cartea Soaptelor, pag. 21)

Daca este adevarat ca trebuie sa ai un motiv bun ca sa traiesti mai mult decat Iisus Hristos pe lumea aceasta (cum spunea bunicul Garabet Vosganian), atunci “Cartea Soaptelor” este, fara indoiala, justificarea pe care Varujan Vosganian o va putea aduce in fata lui Dumnezeu. Daca Vosganian ar fi scris toate cartile Pamantului, dar nu ar fi scris “Cartea Soaptelor”, la nimic nu i-ar fi folosit si cu nimic nu l-ar fi ajutat in fata judecatorului ceresc. Asemenea scrierii evanghelistilor, Cartea Soaptelor nu a fost, insa, scrisa de Vosganian, ci primita, in dar sau ca blestem. Copilul – batran, copilul – martor, copilul care nu putea sa uite, a crescut auzind, in sufletul sau, glasul bunicului Garabet. A crescut stiind ca are o datorie si un destin de implinit. Destinul lui Vosganian, ca om mai intai si ca scriitor mai apoi, este si va fi iremediabil legat de aceasta Carte a Implinirilor.

Cum este sa cresti si sa inaintezi in ani, ma intreb, stiind ca ai de scris o Carte, simtind disperarea de a nu o incepe, vazand timpul care trece pe langa tine, neputand adormí noptile pentru ca nu ti-ai implinit destinul? Cum este, ma intreb, sa simti groaza de a muri, poate, fara a-ti implini datoria sau frica de a nu gasi cuvintele pentru a exprima oroarea? Cum este sa traiesti, zi de zi si noapte de noapte, auzind glasul sangelui pe care trebuie sa il razbuni prin litere, neputandu-l inabusi? Cum este sa te trezesti noptile transpirat pentru ca, asemeni unui erou al Cartii Soaptelor, nu ti-ai facut datoria de fiu si nu ti-ai ingropat tatal (erou care, innebunit de groaza de a-si lasa tatal neingropat, a petrecut saptamani in desert, ingropand cadavrele descompuse aruncate pe marginea drumurilor, in speranta ca unul dintre ele, poate cel de azi, poate cel de maine este al tatalui sau)? Grea cruce, pusa pe umerii firavi ai unui copil, fie el si un copil batran. (“Lasa-l, spunea bunicul Garabet. Nu e un copil obisnuit. E un copil batran de zile.”)

Cartea Soaptelor, desi “scrisa” de mult, inceputa de mai mult de un secol, nu a iesit “peste noapte” la lumina tiparului, in anul 2009. Ce se poate doar intui in spatele celor 521 de pagini este zbuciumul unui om constient ca are de scris o Carte. Putem doar banui, an de an si noapte de noapte, cum filele Cartii Soaptelor au inceput sa se inmulteasca, cum, meticulos si indarjit, autorul a adunat cu precizie si cu o constiinciozitate obsesiva nume dupa nume, viata dupa viata, detaliu dupa detaliu. Multe dintre numele adunate in carte nu ajung nici macar la a fi schitate ca personaje, dar exista, in liste si in insiruiri, aducand aminte pentru totdeauna de cei care le-au purtat. In spatele Cartii Soaptelor, se ascunde un efort teribil iar rezultatul este la fel de teribil: o constructie monumentala, intesata de nume, de date, de personaje. Ceea ce razbate cel mai mult din felul in care a fost conceputa Cartea Soaptelor este indarjirea. Nu este o carte usoara, iesita din cateva adieri de stilou, este o carte in care cele mai uitate nume au fost cautate in sertarele memoriei cu o incapatanare aproape bolnava, cu furie si o cu rigurozitate iesita din comun, cu patosul omului care isi iubeste cimitirul pentru simplul motiv ca este al lui (“Cimitirul armenesc din Focsani era altfel decat celelalte. Intai de toate, fiindca era al meu”). Exista oare alt motiv pentru care ne iubim mama, fratele, femeia? Motivul incapatanat al copilului care isi iubeste jucaria pentru ca e a lui este singurul motiv al iubirii. Teribila responsabilitate a lui Vosganian in fata mortilor lui l-a dus la crearea unei opere unice care marcheaza nu doar istoria culturala a armenilor ci intreaga literatura romana. In articolul “Distinguished by the dead“, publicat in prestigiosul cotidian israelian Ha’aretz, Prof. Riri Sylvia Manor, Presedinta Asociatiei Scriitorilor Israelieni-Romani, defineste Cartea Soaptelor ca cel mai bun roman al literaturii romane: “No one expected Varujan Vosganian to write the best novel in Romanian literature. He was, after all, the finance minister of Romania until not very long ago. He is an economist and mathematician by profession, a talented rhetorician, a brilliant intellectual, president of the Armenians Union of Romania and vice president of the Romanian Writers’ Union (Nimeni nu se astepta ca Varujan Vosganian sa scrie cel mai bun roman din literatura romana. El a fost, totusi, ministrul de finante al Romaniei pana nu demult. Este economist si matematician de profesie, un orator talentat, un intelectual stralucit, presedintele Uniunii Armenilor din Romania si Vice-Presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania)”, si cred ca timpul nu va face decat sa ii confirme aceasta profetie.

Oare nu despre Cartea Soaptelor vorbea Tudor Arghezi in poezia “Testament”? Nu este oare Cartea Soaptelor, Testamentul comun al armenilor ucisi, adus la indeplinire prin mana unui poet, Varujan Vosganian? “Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte, / Decat un nume adunat pe-o carte. / In seara razvratita care vine / De la strabunii mei pana la tine, / Prin rapi si gropi adanci, / Suite de batranii mei pe branci, / Si care, tanar, sa le urci te-asteapta, / Cartea mea-i, fiule, o treapta. (…) Slova de foc si slova faurita / Imparechiate-n carte se marita, / Ca fierul cald imbratisat in cleste. / Robul a scris-o, Domnul o citeste, / Far-a cunoaste ca-n adancul ei / Zace mania bunilor mei.”

Se spune, pe buna dreptate, ca in spatele Cartii Soaptelor putem vedea foarte bine poetul care este Varujan Vosganian, autorul aflandu-se la primul roman, dupa mai multe volume de poezii si un volum de nuvele. Insa, a te urca pe stanca numita “roman” este un act periculos, deoarece cei mai multi nu incearca nici macar sa urce prima treapta, iar multi dintre cei care o fac esueaza lamentabil si se reintorc la proze scurte care pot sa iasa repede, sa “dea bine”, cu un dram de talent si cu efort minim. Varujan Vosganian, in cel mai limpede stil armenesc, a asteptat. Nu a dat navala, nu a calcat trufas pe taramul literaturii ci, chibzuit si in tacere, atunci cand timpul nu a mai avut rabdare, i-a ascultat glasul si a inceput sa urce stanca. Nu numai ca nu a esuat, dar a creat el insusi o stanca de care se vor lovi generatii de romancieri. A scrie un roman este, in primul rand, o munca grea. A construi personaje, a alcatui o unitate, a sta zi de zi la masuta de scris pentru a umple sute de pagini nu este lucru usor. Poet, se poate, dar unul tenace si, mai ales, curajos. Soapte, desigur, dar care taie tacerea cu duritatea lor. Melancolie si tristete? Asa ceva nu exista in Cartea Soaptelor, care nu cunoaste decat durerea si rezistenta.

Sa nu confundam tacerea cu slabiciunea. Este chiar mai greu sa taci decat sa tipi, o povara dusa ani de zile in tacere, soptita, devine mai grea decat daca ar fi urlata pe strazi. Povara acestei carti nu a fost usoara pentru Vosganian si este nevoie de multa forta de caracter ca sa dai la iveala durerile povestii tale. Spun “povestii tale” pentru ca povestea bunicului Garabet sau a bunicului Setrak sau a lui Misak sau Sahag sau a oricarui personaj din carte se confunda cu cea a autorului. Este o iluzie ca ar fi vorba de persoane diferite. Rand pe rand, prind viata sub pielea omului numit Varujan Vosganian barbati, femei si copii, fiecare cu vocea lor. Cum ar fi putut sa nu ii asculte? Cum ar fi putut sa nu ii lase sa vorbeasca cand, noapte de noapte, auzea glasurile lor in inima? Cata tarie iti trebuie ca sa poti trai zi de zi, ani in sir, cu aceste voci care iti cer in permanenta…HARUTIUN (“Invierea”, in limba armeana)?

“Cat de caraghios, de topait si de neadevarat ar fi sa-ti imaginezi timpul numai prin clipa pe care o traiesti”

Daca valoarea unui om este data de masura in care iubeste, atunci, pentru mine, aceasta valoare nu poate veni decat din masura in care nu isi uita mortii. Sa te razbuni pe moarte prin neuitare si sa iubesti viata, nelasandu-i sa moara pe cei pe care i-ai iubit, cu incapatanare, cu egoism, cu indarjire. Pana sa iubesc, credeam ca iubirea este o aprindere siropoasa si destul de usor de gasit; toata lumea iubea, toata lumea sarbatorea ziua indragostitilor de dragoste, de poezie, de romantism, de telenovele. Iubirea avea culoarea roz, cerul ii era senin si cu mici norisori pufosi care o faceau si mai apetisanta. Cand am inceput sa iubesc, am inteles ca iubirea este o cruce teribil de greu de purtat si nu poate avea decat doua culori: negru si rosu. Iubirea are legatura mai mult cu moartea decat cu viata, caci doar prin moarte se poate masura, doar moartea ii poate arata valoarea. Cand l-am intalnit, purta in el chipul intunecat al fratelui sau ucis pentru ca avea sangele de alta culoare, poate mai rosu, poate mai galben, ca sangele desertului evreiesc de unde o pornisera strabunii lui in cautarea unei lumi mai ingaduitoare, insa, fara indoiala, era cea nepotrivita. Nu mai facea deosebirea intre el si mortul sau pe care il purta pe umeri, in privire, in inima. Privit de oamenii din jur ca o ciudatenie, “mortii cu mortii, vii cu vii!”, traia in el durerile uciderii fratelui sau. Era cel care nu putea sa uite. Eu purtam in suflet chipul bunicii mele moarte si nu vroiam sa ma trezesc fara surasul ei in mine. Cand ne-am privit in ochi, au fost mortii nostri cei care s-au recunoscut si, zambind, ne-au cununat. Astazi, traim aceeasi dedublare, insa fara spasm, linistita si in pace, mortii cu vii, vii cu mortii, alunecand mereu printre cei din casa, frangand painea impreuna in jurul mesei joase, izbucnind vesel in discutii, glasul lor e si al nostru, suntem 4, suntem 10, suntem noi toti care ne-am iubit vreodata. Razbunarea suprema a celui care a iubit este a nu uita. Caci iubirea, ne spune glasul Bibliei iudaice, este mai puternica decat moartea.

Razbunarea, actiune privita cu dispret, calificata ca venind din maruntaiele salbaticiunii care sta ascunsa in om, cea care ne arata chipul had al bestiei umane sau, mai rau, razbunarea, arma idiotului si a celui nepriceput sa dea alt raspuns, ni se infatiseaza, atunci cand e vazuta in legatura cu iubirea, ca sora ei geamana. Chiar si asa, puzderia de moralisti si de intelectuali care stiu despre viata si dragoste doar ce gasesc intre filele unei carti si sufera de dureri inchipuite o blameaza si nu ii dau nici o sansa. Omul superior este cel care uita. Care intoarce pagina. Poporului evreu i se reproseaza ca nu isi poate uita milioanele de fii arsi in cuptoarele naziste. Si totusi, razbunarea, ne spune aprigul si gelosul Dumnezeu al Vechiului Testament, este doar o alta fata a iubirii.

Razbunarea are mii de chipuri si poate lua forme si infatisari variate, de la cele bazice pana la cele mai ametitor de rafinate si elegante culmi. Exista razbunarea sangelui, a tacerii, a uitarii sau a neuitarii, a vorbelor si a fotografiilor, a cartilor, a picturilor, fiecare om care a iubit vreodata si a pierdut in fata mortii isi gaseste propriul mod de a se razbuna pe aceasta. Exista, ne spune Varujan Vosganian, Razbunarea Soaptelor.

Din Armenia, cunosteam doar doua nume: Calust Gulbenkian si Onik Sahakian – Gulbenkian, marele colectionar de arta, al carui nume este soptit cu veneratie in Portugalia si Onik Sahakian, balerin, pictor, prieten al lui Salvador Dali. Doar la sfarsitul Cartii Soaptelor, aveam sa aflu secretul acestui pictor despre care scrisesem si un articol: “Artists of the New Millenium”. Facand o paralela intre armeanul Onik Sahakian si evreul Romeo Niram, subliniasem atat deosebirile, cat si asemanarile dintre cei doi. Ma uimisera de pe atunci linistea si pacea care se desprindeau de pe panzele lui Sahakian, mai ales puse in contrast cu tumultoasele culori ale lui Niram. Doua stiluri diferite, doua temperamente diferite, venind din radacini diferite, surprinzand aceleasi teme. Intr-un interviu acordat ziarului Armenia Now (si republicat de revista spaniola Niram Art, nr. 13- 14 / 2008), Onik Sahakian se destainuie, insistand ca nu doreste sa ofere prin pictura sa decat liniste, deoarece lumea este si asa plina de grozavii. La vremea respectiva, nu am inteles cuvintele pictorului. Doar Cartea Soaptelor m-a facut sa reiau picturile luminoase ale lui Sahakian si sa vad in ele razbunarea tacuta a culorii pline de liniste, care refuza sa se plece in fata realitatii negre.

Iata ca ajunge in mainile mele o carte rosu-aurie, semnata de un alt armean, Varujan Vosganian, care imi va dezlega misterul acestui popor tacut, sporindu-mi nestiinta. Caci, Armenia se lasa cu greu descifrata, straturi groase de tacere o invaluiesc. Armenia este tara inserarii, momentul cand povestile prind glas la o cafea proaspat macinata. O coincidenta frumoasa si stranie face ca numele Erevan, orasul – capitala, sa sune pentru auzul meu ca Orasul Inserarii (“erev” in limba ebraica insemnand “seara”), adica exact momentul decisiv al unei zile, in viziunea armeana: “Batranii din copilaria mea isi beau cafeaua pe la sase dupa-amiaza. Ceremonialul prepararii indruma deja conversatia pe o cale domoala. Isi faceau nitel loc intre perne. (…) Era clipa cand, in ciuda pribegiilor, a amintirilor insangerate si a timpului care trece, lumea parea neschimbata si tihnita iar sufletele impacate.”

Ii privesc coperta, imi plimb degetele pe dreptunghiul de hartie lucitoare si rosie care imprejmuieste titlul, o deschid si o miros. De obicei, imi place sa miros cartile, ca si cum as descoperi in mirosul hartiei taina lor, se pare ca nu sunt singura: “Bunicul Garabet ma invatase sa cunosc cartile astfel. O carte buna miroase intr-un anume fel. Legata strans in chingile ei de piele, miroase aproape omeneste”. Ma asteptam la o hartie galbena, groasa, dar paginile sunt albe si fine, imi aduc aminte de Biblie. Fotografia de pe coperta nu imi spune nimic, nu o inteleg, nu ii cunosc pe cei ce plutesc in pozitii caraghioase intr-o barca; pentru mine sunt asemanatori cu atatea personaje imbracate ciudat care privesc tepene din albumele vechi. Nu stiam atunci ca aceasta fotografie este cheia intregii cartii si a unui intreg popor.

Cartea Soaptelor are eroi, tragedii, batalii, iubiri si, mai ales, morti. Fiecare dintre eroii sai are propria poveste, care se contopeste cu cea generala, a unui intreg popor. Fiecare are si propriul fel de a se razbuna. Poate cea mai teribila razbunare, de nu ar exista fotografia de pe coperta, ar fi nu cea a lui Misak, preferatul meu, eroul justitiar, ci cea a bunicului Setrak. Bunicul Setrak si-a vazut fratele, Harutiun, ucis in fata lui. Criminalul, capetenia ienicerilor l-a intrebat: “Stii cum ma cheama? Cu ochii incetosati, bunicul a facut semn ca nu. Capetenia si-a rostit numele si l-a pus sa repete. Apoi a adaugat: Tu ai sa traiesti. Esti destul de mare ca sa intelegi. Sa spui la toti ai tai cine sunt eu si ce ti-am facut eu, tie si neamului tau! (..) Pe capetenia aceea s-a razbunat in singurul fel in care ar fi putut sa o faca: nu l-a uitat, dar a tacut intotdeauna in ce priveste numele lui”. Tot bunicul Setrak si-a botezat fiica Maro, in amintirea surorii sale care s-a aruncat de pe stanci, in apele Eufratului, ca sa scape de urmaritori. Razbunarea numelui, teribila razbunare armeana, care poate da si lua viata mai taios decat sabia.

In Cartea Soaptelor, timpul este un personaj ambiguu, istoria se repeta de atatea ori incat nu mai conteaza foarte mult in ce an al povestii ne gasim. Suntem chiar in ani diferiti, in acelasi moment: “Timpul este o jivina care alearga arcuita si labele ei lasa urme pe rand, dar timpul poate sa alerge pe toate deodata. Cat de caraghios, de topait si de neadevarat ar fi sa-ti imaginezi timpul numai prin clipa pe care o traiesti!” Traim cu totii, impreuna cu autorul insusi, vietile celor surprinsi de acelasi destin:”Care razboi? Am intrebat. Pai nu e decat unul. Doar ca izbucneste mereu in alta parte, ca urticaria. Cu cat te scarpini mai tare, cu atat se aprinde mai rau. Pana la urma, istoria nu e decat o lunga scarpinatura.”

Poate singura diferenta intre vietile eroilor cartii o face, pana la urma, tot razbunarea. Caci nici unul nu se razbuna in acelasi fel. Povestea incapatanarii lui Harutiun Khantirian si al Consulatului de la Bucuresti, unde Harutiun continua sa isi scrie depesele, frumos caligrafíate si depuse in dosare caci nu mai avea cui sa le trimita, este comica si tragica in acelasi timp. Ceea ce impart eroii Cartii Soaptelor este tacerea. In tacerea lui, Harutiun a tinut cu incapatanare Consulatul deschis, “cu storurile lui ridicate, cu drapelul ros-albastru-portocaliu tintuit pe perete si cu dosarele cu depese catre nicaieri”, consulat care “ramanea ca vestigiu al unei republici care nu mai exista decat in nostalgiile armenesti si in stampila oficiala.”

Razbunarea fotografiilor este cea care domina toata cartea. In fata mortii iminente, toti armenii au o pasiune comuna: aceea de a-si face fotografii. Albumele de familie sunt ingrosate cu fotografii ai celor plecati, deportati, repatriati pentru a fi iar deportati. Fotografiile devin singura dovada a existentei unui om, armenii se fotografiaza cu indarjire, obsesiv. Prin fotografii, isi trimit mesaje ascunse autoritatilor (daca sta in picioare, atunci e bine, daca sta rezemat e mai rau, daca sta pe scaun e rau de tot), doar in fotografii, cei mai multi continua sa traiasca. Armenii acelor vremuri gasisera in fotografie singura modalitate de a-si insemna trecerea pe acest pamant, singura razbunare in fata disparitiei pe care o presimteau. Tot prin fotografii, de data aceasta prin stergerea oricarei fotografii din toate albumele, s-au razbunat pe Mesia Khacerian. ”Pozele erau pentru armenii acelor vremuri ca un testament sau o asigurare de viata. Daca omul se intorcea din convoaiele de deportati, din orfelinate, din calatoriile prin calele vapoarelor, poza era pusa din nou la pastrare si cel viu isi relua locul printre ceilalti. Daca nu se mai intorcea, atunci fotografia il readucea printre ai lui pe cel disparut cand cutiile vechi si frumos incrustate, de sarbatori, se deschideau. Fotografia devenea scuza celor care, in acel secol prea grabit, plecasera fara sa apuce sa-si ia ramas-bun. Armenii copilariei mele traiau mai mult printre fotografii decat printre oameni.”

Si totusi, armenii stiau si sa se faca auziti. Denumit de unii “primul atentat terorist din istorie”, atacul asupra Bancii Otomane din 1896 a fost condus de armeanul Armen Garo, care a ocupat banca, cerand oprirea masacrelor contra armenilor. “In proclamatia adresata ambasadelor din Constantinopol, Garo avea sa rosteasca istoricele cuvinte ce vor marca nu doar sfarsitul de secol XIX dar tot secolul care va urma: Noi nu suntem criminali. Dar indiferenta criminala a umanitatii ne-a impins la acest gest.” Paginile care descriu ororile traite de femeile, barbatii si copii armeni sunt, poate, cele mai teribile pagini scrise vreodata in limba romana.

Tot lui Garo i se datoreaza si tacuta actiune “Nemesis”, numita dupa zeita razbunarii, atat de secreta incat “a ramas necunoscuta inca jumatate de veac dupa aceea” si care poate fi comparata “prin neinduplecarea si amploarea ei cu ceea ce Simon Wiesanthal avea sa faca, peste decenii, din dorinta de a nu lasa nepedepsite crimele indreptate impotriva poporului evreu din timpul celui de al doilea razboi mondial.” In 1920, Garo a stabilit, in prima faza, o lista cu peste 600 de nume de persoane responsabile pentru masacre si deportari, apoi a redus-o la 41 de nume, ca pana la urma sa ajunga la doar 7 nume, cei 7 criminali principali, responsabili de cele 7 cercuri ale genocidului, care fusesera deja condamnati de Curtea Martiala, dar scapasera cu viata. Pe parcursul urmatorilor ani, toti cei care alcatuiau lista criminalilor au fost executati de catre grupul armean Nemesis. Iar povestea se intinde peste continente si mari prin intrarea in scena a eroului Misak Torlakian. Pentru a invata sa traga cu tunul, Misak, la doar 19 ani, a intrat in armata turca, sub acte false, ajungand sergent si conducand garnizoana de artilerie. Intors in satul natal, Misak isi cauta in van familia: “Imaginea celui care se opreste la intrarea in satul distrus este comuna multora dintre povestile spuse la ora cafelei de aceia dintre batranii copilariei mele care se retrasesera in munti si se intorsesera in tinuturile natale in cea de a doua jumatate a anului 1915. De altfel, afara de unele amanunte, povestile seamana atat de mult unele cu altele incat iata, relatand acum intoarcerea lui Misak e ca si cum am spune toate povestile deodata! (…) De la nimicirile si risipirile anului 1895 dar, mai ales, ale anului 1915, iata, a trecut un secol dar tot mai exista dintre aceia, nepoti ori stranepoti care se cauta unii pe altii… un popor cautandu-se, unii pe altii, dupa atatea nenorociri, si de aceea rareori avand tihna de a se regasi pe sine!” Din satul distrus, Misak nu va mai putea recupera nimic, in afara de un calut de lemn ce fusese al fratelui mai mic, Calust. “Misak Torlakian facuse, in curtea ravasita a casei sale, un juramant al razbunarii.” Membru al grupului Nemesis, Misak isi va duce la indeplinire juramantul cu incapatanare, pret de zeci de ani. Vestile despre indeplinirea razbunarilor ajungeau la bunicul Garabet sub forma unor caluti de jucarie trimisi de Misak, in amintirea fratelui sau, de peste mari si tari. Ultimul sosit, un cal alb, anunta impacarea calaretului cu calul.

Armenii lui Vosganian traiesc impietriti in mirare, o mirare care nu ii lasa nici sa moara, aproape toti cei scapati din ororile convoaielor de deportare, murind la adanci batraneti. Traiesc aparent linistit, o viata soptita ca si ritmul cartii. Si totusi, sunt pojghita de apa albastra si lipsita de sunetul talazurilor, sub poezia desavarsita a lui Vosganian, se poate simti mocnind forta poporului armean. “De la razboinicii neamului meu am primit puterea de a fi invins” ne spune Vosganian iar aici cuvantul cheie este “puterea” asa cum in “biruinta este a-ti varsa sangele”, cuvantul cheie este “sangele”. Sa nu uitam ca Islamul a cucerit stralucita si orgolioasa civilizatie persana. In urma lui, armenii au ramas mai putini, mai tacuti, dar crestini. Fiecare erou al Cartii Soaptelor este dur ca o stanca fie ca vrea sa inteleaga lumea ca bunicul Garabet fie ca o socoteste de neinteles, ca bunicul Setrak. Intre acestia doi, copilul batran isi scrie, in tacere, cartea. Fiecare se razbuna in felul sau, intelegand sau neintelegand, inchizandu-se in tacere sau pictand si fotografiind, cantand sau citind. Razbunarea bunicului Garabet – de a se fotografia pe el insusi de zeci de ori, de a invinge moartea prin fotografia de pe mormant, unde pare ca este el cel care vine catre cei ce il privesc.

Si totusi, suprema razbunare nu apartine vreunui personaj al cartii, nici macar rebelului Garo, nici Generalului Dro. Suprema razbunare armeana, mai presus de insasi scrierea acestei carti, o reprezinta alegerea copertei. Ca multe lucruri din Cartea Soaptelor, care sunt cel mai bine intelese citite invers, coperta cartii nu se poate intelege decat dupa ce ai terminat intreaga carte. Doar atunci, vei intelege suprema razbunare: fotografia bunicului Garabet, cu familia, fotografia despre care credeau cu incapatanare armenii acelor vremuri ca este singura dovada a existentei lor. Astazi, bunicul Garabet ma priveste de pe coperta. A invins moartea si faptul ca eu, in anul 2010, in Spania, ma uit la chipul sau, dovedeste cel mai bine ca adevaratii invingatori sunt invinsii. Varujan Vosganian nu este un invingator. Eu nu sunt invingatoare. Cei care au dictat si pus in aplicare exterminarea armenilor nu au nici nume, nici chip astazi. Insa bunicul Garabet ma priveste zambind. El este singurul viu intre noi toti, caci generatii dupa generatii vor lua aceasta carte in mana, in toate limbile in care va fi tradusa, in toate tarile in care va ajunge si il vor vedea zambind pe bunicul Garabet, caruia i-au crescut o mie de brate. Armenii cei invinsi, tacutii si linistitii armeni, victimele ororilor, sunt astazi mai vii decat noi, cititorii. Oare cati dintre cei care citesc si vor citi aceasta carte vor fi cunoscuti peste generatii? Noi, cei care citim astazi Cartea Soaptelor, din trufasa noastra pozitie de “vii”, noi, care nu ne gandim la moarte si care ne facem fotografii fara nici un sens ce vor disparea o data cu ultimul vlastar iesit din trupurile noastre pline azi de sange cald, noi suntem mortii. Pe noi nu ne va stii nimeni peste zeci de ani iar bunicul Garabet, cu fiecare cititor al Cartii Soaptelor va intineri. Aceasta este suprema razbunare a lui Varujan Vosganian. “Atata vreme cat existi in fotografii…esti nemuritor.”

Cautand pe internet fotografii legate de Cartea Soaptelor, am ramas incremenita in fata unui document. Dupa primul soc, am inceput sa rad, sa rad in hohote, nu ma puteam opri din ras. Am gasit, publicat de autor, Testamentul regelui zaharului, cel purtat cu incapatanare, zeci de ani la brau, fotografiat pagina cu pagina de vechiul aparat al bunicului Garabet. L-am gasit, scanat, cu aceeasi incapatanare metodica cu care este scrisa cartea. Cu furie. Cu dragoste. In tacere. Cum putea, de aceea radeam, cum putea sa lipseasca testamentul, din aceasta incredibila razbunare a lui Varujan Vosganian, razboinicul-poet si poetul-razboinic? Cum am putut sa nu ma gandesc ca totul trebuia indeplinit pana la capat, cu fiecare virgula, cu fiecare farama de amintire, cu fiecare fotografie ingalbenita? Imi imaginam chipul had al mortii, urland de groaza in fata testamentului dat la iveala, pe internet, disponibil pentru toate popoarele lumii, pentru totdeauna. Imi imaginam chipul lui Hartin Fringhian zambind cu mirare, privindu-si din alt timp, testamentul cel nepretuit. “Veni Hartin Fringhian, isi deschise testamentul, scoase o foaie alba si nota cu rabdare numele tuturor celor de fata. Acolo unde nu stia, bunicul meu, care sedea in spatele lui, ii soptea peste umar. Apoi sufla peste foaie, ca cerneala sa se usuce, puse in mijloc un pumn de nuci prajite si o impaturi cu grija.” Tot lui Vosganian, ii datoram si ultima fotografie a lui Nicolae Iorga, pastrata cu sfintenie de fotograful sufletelor. Acum da, s-a terminat.

Iti trebuie motive intemeiate ca sa traiesti mai mult decat Iisus Hristos pe lumea aceasta. Daca Hristos a murit intru Inviere, atunci Varujan Vosganian a trait intru Invierea mortilor poporului sau si, noapte de noapte, suferind durerile si ororile mortilor sai, a cladit, in tacerea dura si incapatanata care caracterizeaza spiritul armean, slova care ii va elibera de sub puterea mortii si “celor din morminte viata daruindu-le”.

In curand, va fi disponibila traducerea in limba spaniola a articolului, in revista Niram Art nr. 4 /2010

Mai multe Informatii:

http://carteasoaptelor.ro/

Album fotografii: http://issuu.com/norghiank/docs/carteasoapteloralbum

 

“Cartea Soaptelor” de Varujan Vosganian, Editura Polirom, 2009

traducción al español

Harutiun – Niram Art Blog