Jan 272016
 

         În studiul ce urmează voi aborda ideea de Euroregiune Siret-Prut-Nistru în viziunea omului de teatru, mai precis din punctul de vedere al actorului şi al pedagogului preocupat de înţelegerea şi perfecţionarea comunicării mesajului scenic prin intermediul cuvântului rostit, cu toată complexitatea ce o implică. În oricare context şi în oricare domeniu limbajul este propriu oamenilor, căci prin intermediul lui îşi exprimă ideile şi stările sufleteşti. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au comunicat, sub diferite forme, în vederea unei bune colaborări, dar înţelegerea exactă a apărut abia atunci când dialogul s-a realizat prin intermediul cuvântului. Cu cât exprimarea era mai clară, cu atât înţelegerea devenea mai uşoară. Odată cu evoluţia sa, omul acordă o atenţie deosebită acestui mod de comunicare şi începe a-l perfecţiona. Privind comunicarea din perspectiva problematicii Euroregiunii Siret-Prut-Nistru situaţia devine mult mai actuală datorită faptului că, în tot acest spaţiu, există un punct comun vital limba. Istoria ne-a demonstrat că originile unul neam nu pot fi anulate, tradiţia, indiferent de rigorile suferite, nu dispare, iar esenţa se transmite şi rămâne peste timp.

Câteva păreri despre prezenetul şi viitorul artei teatrale

         Trăim într-o lume agitată. Avem impresia că tot ce se anunţă şi se prezintă ca noutate în faptele prezentului sunt întruchipări ale unor aspiraţii pline de conţinut. Trăim  într-un timp al globalizării, al confruntărilor omului cu problemele civilizaţiei la începutul mileniului III. Pe de o parte, trebuie să ne adaptăm, nu cu uşurinţă, unor etape de dezvoltare extraordinară a progresului tehnico-ştiinţific, creatorul unei mari producţii de bunuri materiale, caracteristică a societăţii de consum, iar pe de altă parte, trebuie să găsim soluţii unor situaţii de criză care pot apărea în plan social ori de câte ori viaţa economică şi spiritul democratic nu trăiesc împreună, motiv din cauza căruia oamenii de artă, creatorii, nu găsesc echilibrul şi atmosfera benefică pentru propria exprimare neîngrădită. Generaţia noastră trăieşte şi se maturizează, ca timp istoric, la o mare răscruce de drumuri, în spaţiul cărora se întâlnesc şi se interpătrund concepte, teme, idei şi valori ale tradiţiei şi prezentului, iar viitorul este cel care pătrunde în plină forţă cu toate semnalele lui în întreaga noastră gândire şi simţire prin intermediul fiecărui eveniment declanşat. ,,N-ai nevoie să te limitezi a fi ceea ce eşti. Poţi acţiona sau poţi trăi şi altfel. Şirul răspunsurilor tale potenţiale în raport cu schimbarea este mai bogat decât crezi”[1]. În acest sens, am convingerea că, într-o perioadă cu profunde schimbări, omului de artă îi revine marea sarcină de a găsi ,,n” forme de comunicare în vederea transmiterii unui mesaj, a dezvăluirii frământărilor unei generaţii şi a face cunoscute dorinţele şi aspiraţiile unui neam.

Unificarea ţărilor europene nu se poate realiza doar din punct de vedere economic, politic şi administrativ. O deosebită importanţă o reprezintă activitatea culturală sub oricare formă ar fi ea, deoarece arta a reprezentat dintotdeauna o punte de legătură între diferite civilizaţii. Prin acest schimb s-a realizat o lărgire a repertoriului comportamental al speciei umane şi a concepţiei despre posibilităţile de impact ale publicului în creaţia artistică. Euroregiunea Siret-Prut-Nistru are importanţa ei în spaţiul european deoarece din perspectiva necesităţii schimbului de experienţă între România şi Republica Moldova, se poate contura o reală unitate culturală. Consider imperios necesar păstrarea identităţii naţionale, căci legătura între cele două ţări este mai mult decât evidentă. Acest lucru nu implică o anulare sau o subapreciere a influenţelor culturale provenite din alte regiuni, dar insist pentru consevarea valorilor tradiţionale care ne individualizează şi ne definesc ca o entitate cu istorie, cu valoare şi cu recunoaştere. Potenţialul cultural românesc fie el din partea dreaptă sau din partea stângă a Prutului rămâne mărturie a unei civilizaţii care are la bază acelaşi fundament. Important rămâne însăşi ceea ce promovăm noi astazi ca valoare deaorece aşa cum prezicea sumbru istoricul de artă italian Giulio Carlo Argan ,,Proliferarea societăţii de consum înseamnă sfârşitul artei[2]. Cu alte cuvinte, supravieţuirea este posibilă doar prin întoarecerea la origini, prin valorificarea şi reactualizarea lor permanentă cu scopul de a conştientiza, de a promova şi de a evidenţia patrimoniului cultural specific indiferent de loc, timp şi spaţiu.( mai ales că regiunea Siret-Prut-Nistru oferă această posibilitate).

Vorbirea- factor decisiv în comunicarea artistică

       Pentru un studiu eficient în domeniul artei actorului, studentul trebuie să-şi raporteze pregătirea, efectuată în instituţiile de învăţământ, la o programă bine stabilită, bazată pe criterii de cercetare, de descoperire, de învăţare, de conştientizarea şi dezvoltarea aptitudinilor şi de realizarea sintezei între numeroasele discipline regăsite în domeniul studiat; după cum bine se ştie, arta actorului şi arta spectacolului de teatru reuneşte, în complexitatea sa, toate celelalte arte. Având ca element comun limba se poate crea un parteneriat pedagogic între instituţiile de specialitate din Republica Moldova şi România, cu scopul cunoaşterii şi promovării sistemului de valori existent de ambele ţări. Noţiunea de educaţie artistică, în ceea ce priveşte arta actorului este vastă, dar în acest referat voi face o analiză strictă a disciplinei teoretico-practice numită tehnica vorbirii. Studiul propune evidenţierea unor reguli fundamentale care stau la baza activităţii artistice şi ajută la perfecţionarea studentului din perspectiva înţelegerii exacte a scopului urmărit (perfecţionarea vorbirii scenice), a metodelor folosite, a principiilor şi mijloacelor de lucru, a valorificării lor, a finalităţii muncii depuse şi a înţelegerii depline a fenomenelor de predare-învăţare-evaluare-aplicare şi verificarea tuturor cunoştinţelor în activitatea practică.

Pornesc în cercetare prin a evidenţia existenţa unor astfel de preocupări încă de pe vremea lui Cicero, care scria: ,,Dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, depinde de noi însă să-l cultivăm şi să-l fortificăm; să studiem toate treptele, de la sunete groase până la cele mai înalte”[3]. Primii profesori de retorică sunt semnalaţi la greci, când, în a doua jumătate a sec. V î. Hr., Socrate îşi instruia discipolii în sensul stăpânirii unui discurs limpede şi logic, iar în sec. IV î. Hr., Demostene, celebru nu doar pentru arta cu care îşi elabora şi expunea cuvântările, ci şi pentru rostirea aleasă a versurilor scriitorilor Sofocle şi Euripide, fusese ucenic al actorului Stayrus. Cu timpul, studiul dicţiunii, în şcolile de teatru, devine ştiinţa rostirii corecte a cuvântului, care ne învaţă cum putem valorifica exact conţinutul logic al noţiunilor desprinse    dintr-un text dramatic, spre a-l putea, ulterior, înfăţişa publicului sub forma unui mesaj credibil. Importanţa dicţiunii în activitatea de creaţie este studiată şi de Konstantin Stanislavski, preocupat de rolul pe care-l are vorbirea scenică ,,Privind în urmă, am înţeles că multe din metodele mele anterioare de joc sau neajunsurile, cum erau de pildă: ţinuta corpului, lipsa stăpânirii de sine, caracterul artificial al jocului, convenţionalismul, ticul, tracul, înfloriturile vocale, patosul actoricesc, se ivesc foarte des pentru că eu nu sunt stăpân pe dicţiune, care îmi poate da ce îmi trebuie şi poate să exprime ceea ce trăieşte în interior… vorbirea cotidiană, simplă şi trivială este inadmisibilă pe scenă; că a putea vorbi simplu şi frumos este o adevărată ştiinţă care trebuie să aibă legile sale”[4]. Pledoaria sa ne atrage atenţia că a şti să vorbeşti înseamnă a şti să exprimi exact ce simţi şi ce gândeşti fără a pierde firul ideilor şi, implicit, a transmite şi a emoţiona prin sinceritatea expunerii. Dicţiunea, gestul şi fizionomia sunt mijloace de convingere pe care trebuie să le stăpânească un vorbitor desăvârşit, iar scopul lui nu este de a-l seduce pe spectator, ci de a împărtăşi fapte şi idei. În susţinerea acestor afirmaţii, psihotehnica propusă de el aduce în prim-plan un sistem de mijloace necesare antrenării şi dezvoltării aptitudinor creatoare ale actorului, în vederea obţinerii şi păstrării emoţiei scenice şi tinderea către arta trăirii scenice. Nu este de ajuns ca un actor să simtă, el trebuie să şi exteriorizeze, cu alte cuvinte, există o strânsă interdependenţă între viaţa interioară a artistului şi manifestările lui exterioare, deoarece arta nu se poate crea în interiorul fiinţei umane pentru a rămâne acolo. Creaţia devine artă şi poate fi recunoscută doar în momentul apariţiei în faţa publicului, altfel este inexistentă. Despre munca unui actor nu se poate spune că are un moment terminus; ea continuă pe tot parcursul vieţii. Efortul actorului în vederea descoperirii şi autodescoperirii se prelungeşte dincolo de scenă, în viaţa de zi cu zi, unde studiază evenimentele, reacţiile oamenilor şi felul lor de a se comporta în anumite situaţii, cu scopul de a extrage, mai târziu, din diversitatea de informaţii doar pe acelea care se potrivesc personajului aflat in studiu.

Etapele studiului vorbii scenice

         Realizarea unui personaj este un proces complex, în interiorul căruia acţiunea îşi are importanţa ei. A nu se înţelege prin acest lucru doar simpla mişcare fizică, gestul sau atitudinea. Există două tipuri de acţiune: interioară şi exterioară. Din cea exterioară face parte şi cuvântul rostit, care aduce o încărcătură de idei, de semnificaţii şi de sentimente şi este numită tehnica vorbirii. Pronunţia, valoarea cuvântului şi nuanţarea lui în vederea redării corecte a mesajului propus reprezintă o parte a tehnicii actoriceşti care se descoperă în timp şi printr-o preocupare permanentă faţă de dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului de vorbire. ,,Numai printr-un control riguros şi o muncă perseverentă, actorul va putea atinge culmile artistice în care tehnica se tranformă în măiestrie, iar meşteşugul în artă .”[5]

Pentru ca tehnica să devină o a doua natură în modul de exprimare verbală a unui actor, studiul teoretic se cere a fi verificat în practică în cadrul experienţelor personale. După tematica propusa, studiul poate fi evaluat astfel:

  1. Elemente fundamentale ale tehnicii vorbirii scenice:

- însuşirea corectă şi conştientă a respiraţiei costo-diafragmatice

- pronunţarea corectă a vocalelor şi consoanelor

-coordonarea între respiraţie, vorbire şi mişcare

- frazarea logică

- pauzele în arta rostirii scenice

  1. b) Criterii de analiză a unui text dramatic:

- text dramatic-transpunere scenică (interpretare)

- improvizaţia în vorbire -compoziţia de voce (rolul imaginaţiei în acţiunea verbală)

- personaj- modalităţi de abordare a vorbirii expressive (rostire monoliterară –nazală,

conştient lucrată, ca sursă de comic)

- arta vorbirii scenice aplicată interpretării personajelor din basm, a celor din teatrul de

păpuşi şi marionete, exerciţii de imaginaţie vocală-improvizaţie cu vocea

  1. c) Exerciţiu aplicat pe texul dramatic:

- tehnica alcătuirii repertoriului

- analizarea unui text dramatic din punct de vedere al dificultăţilor impuse de dificul-

tăţile de tehnică şi interpretare vocală a personajului aflat în lucru

Concluzii

                    Tehnica vorbirii scenice, o disciplină căreia, în ziua de astăzi, nu i se mai acordă destul atenţia cuvenită, reprezintă o formă complexă care contribuie, prin multitudinea de informaţii şi exerciţii oferite, la conturarea şi completarea emisie vocale artistice. Ea apare atunci când există un echilibru între instrument şi executant, adică între voce, rostire, simplitate, naturaleţe şi frumuseţea redării cuvântului; căci scris sau sonor, ca mijloc de realizare scenică, cuvântul este reprezentantul cel mai concret al gândului omenesc, transmiţând viziuni interioare şi fiind purtător de idei, iar forţa acţiunii sale constă tocmai în utilizarea sa clară, naturală şi expresivă.

Vorbirea scenică, indiferent de timp şi spaţiu, (incluzând şi Euroregiunea Siret-Prut-Nistru) face parte dintr-un întreg, cu referire la toată munca de elaborare a actului artistic de conturare a personajului, iar stăpânirea corectă a tehnicii vorbirii ajută pe actor la desprinderea, în mod conştient, de limitele vorbirii sale proprii şi oferă posibilitatea unei rostiri care să particularizeze sau să definescă mai bine personajul interpretat. Până la realizarea acestui lucru, munca actorului cu sine însuşi reprezintă un studiu îndelungat în vederea descoperirii şi asimilării mecanismului ce stă la baza funcţionării organice a acestui proces cu toate rigurozităţile ce se impun.

Toate aceste reguli şi moduri de a surprinde importanţa comunicării scenice prin intermediul cuvântului rostit le descoperim în munca actorului ce-şi desfăşoară activitatea în oricare spaţiu, inclusiv în cel al Euroregiunii Siret-Prut-Nistru, deoarece mijloacele şi principiile la care se raportează artistul, în desăvârşirea artei sale, sunt universale.

[1] Victor Ernest Maşek, Arta viitorului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, pag. 39

[2]Giulio Carlo Argan, apud Victor Ernest Maşek, op. cit. pag. 231

[3]Cicero, apud Anca Livescu, Despre dicţiune, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pag. 12

[4] Konstantin Stanislavski, Viaţa mea în artă, traducere de I. Flavius şi N. Negrea, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1955, pag. 361

[5] Sandina Stan, Arta vorbirii scenice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 7

Bibliografie 

Brook, Peter                     – Spaţiul gol, traducere de Marian Popescu, Editura Unitext, Bucureşti, 1997

Cojar, Ion                          – O poetică a artei actorului, Editura Paidea, Bucureşti, 1998

Leon, Aurel                      – Destinul unui artist Ştefan Ciobotăraşu, Editura Junimea, Iaşi, 1973

Livescu, Anca                  – Despre dicţiune, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965

Maşek, Victor Ernest     – Arta viitorului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979

Silvestru, Valentin         – Personajul în teatru, Editura Meridiane, Bucureşti,  1966

Stan, Sandina                 – Arta vorbirii scenice, Editura Didactică şi Pedagagică,

Bucureşti, 1972

Stanislavski, Konstantin – Munca actorului cu sine însuşi, traducere de Lucia Demetrius şi Sonia Filip,                                                      Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1951

Stanislavski, Konstantin – Viaţa mea în artă, traducere de I.Flavius şi N. Negrea, Editura Cartea Rusă,                                                    Bucureşti, 1955

Tonitza-Iordache, Michaela, Banu, George  – Arta teatrului, Editura Nemira, Bucureşti, 2004

Vianu, Tudor                 – Scrieri despre teatru, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977

Vianu, Tudor                 – Estetica, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2000

 

Otilia Huzum

Actriţă Teatrul ,,V. I. Popa” Bârlad, doctor în Teatrologie, România

articol Cuvânt, comunicare, vorbire scenică, în cadrul secţiei Euroregiunea Siret-Nistru-Prut, volumul X, Editura Tehnopress, Iaşi, 2012