Jan 272016
 

Cercetarea unui domeniu porneşte de la etimologia denumirii lui, de la analizarea amănunţită a fiecărui detaliu ce-l defineşte şi de la descoperirea evoluţiei sale într-o ordine firească a momentelor, ajungând până la surprinderea caracteristicilor actuale care ne-au declanşat curiozitatea în vederea stiudiului elaborat.

Sintetizând definiţii din lucrările mai multor teoreticieni, putem afirma că individualitatea este o realitate strict particulară, unică şi relativ independentă. Astfel, fiecare fiinţă apare în lume cu o doză de noutate, singularitate, originalitate, ceea ce o face să nu se confunde cu o altă făptură. Se poate spune că orice particularitate psihică, în măsura în care ea introduce o distincţie, o deosebire faţă de altă persoană, devine expresia unei singularităţi şi, implicit, a unei originalităţi. Orice conştiinţă este o realitate originală. Orice stare a unui individ este trăită altfel decât a oricărei alte persoane.

Fiecare om intră în viaţă obligat să se confrunte cu o serie de probleme, să le cunoască, să le depăşească, să le rezolve prin găsirea soluţiilor, pentru a se adapta la cursul vieţii şi pentru a exista. Astfel apare impulsul creativ: nevoia de a acţiona printr-o înfăptuire, printr-o realizare, printr-o creaţie. Declanşarea procesului creativ determină spontan mobilizarea personalităţii active şi orientarea ei spre o înfăptuire a ceva care să restabilească echilibrul sufletesc. ,,Creativitatea devine astfel piesa centrală în dezvoltarea personalităţii, sensul însuşi al existenţei şi al autorealizării omului. Oricât de mult ar cântări vanitatea, ambiţia, competiţia în motivaţia persoanei, omul creează, în ultimă instanţă, fiindcă nu poate altfel. Creaţia este legea însăşi a vieţii spirituale a omului; actul creaţiei este autotelic, ca şi jocul; raţiunea lui de a fi se află în el însuşi”[1]

Cercetările moderne, începute pe la jumătatea secolului al XX-lea, au numit trei aspecte ale creativităţii: fluiditatea (înşiruirea organică şi cronologică a evenimentelor, cu continuitate), flexibilitatea (deschidere la orice propunere şi mod de abordare a creaţiei) şi originalitatea (stil care evidenţiază şi individualizează o operă). Un act creator presupune capacitatea individului de a-şi imagina cât mai numeroase soluţii în rezolvarea unei probleme (gândire divergentă). Spre deosebire, însă, de intelect, de gândirea logică, necesară unei rezolvări corecte, personalitatea creativă este înzestrată cu capacitatea de a alege soluţia cea mai bună şi mai puţin obişnuită, printre mai multe soluţii bune, cunoscute sau imaginate. Dintre însuşirile personalităţii creative nu poate lipsi, pe lângă cele intelectuale şi pe lângă bogatul conţinut informativ, pasiunea, capacitatea de cercetare, curajul de afirmare şi independenţa. Rezolvarea adecvată a unei probleme, îndeplinirea exactă a scopului urmărit de persoana implicată în rezolvarea conflictului problematic, presupune intuirea, dacă nu cunoaşterea explicită, a relaţiilor între scopul urmărit şi mijloacele folosite. Creaţia implică astfel o conştiinţă lucidă a relaţiei între mijlocul expresiv, valoarea emoţională a acestuia şi scopul, modelul urmărit (rezolvarea problemei). Dacă în creativitatea ştiinţifică sau tehnică, cunoaşterea, anticiparea efectului este mai ales de natură cognitivă, intelectuală şi abstractă, în activitatea artistului, creatorul autentic este înzestrat cu o capacitate mai ales afectivă de a se transpune, a intui şi a prevedea reacţia emoţională a auditoriului sau spectatorului. Semnificaţia valorică a mijloacelor folosite şi conştiinţa emoţiei implică nu numai o sensibilitate afectivă a mijloacelor folosite, ci şi o aptitudine de anticipare şi obiectivare a repercursiunii acestor mijloace, a emoţiei profunde, la partenerul dialogului artistic, adică acea conştiinţă a comunicării mesajului creat. ,,Dacă arta are o valoare socială deosebită prin repercusiunile ei asupra modelării societăţii, o are datorită în mare măsură funcţiei artistului creator de a se transpune şi a se proiecta în conştiinţa publicului receptor”[2].

Înainte de a dezvolta câteva repere care caracterizează şi definesc o personalitate creatoare în domeniul artei, trebuie arătată deosebirea dintre doi termeni foarte des întâlniţi: persoană şi personalitate. Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretic elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării, la nivelul teoriei ştiinţifice, a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologiei pe care îl numim persoană umană. Personalitatea cuiva este constituită dintr-un ansamblu de caracteristici şi însuşirii care permit definirea acelei persoane şi identificarea ei printre celelalte. ,,Orice construcţie teoretic validă referitoare la personalitate trebuie să permită, prin operaţionalizarea conceptelor sale, deschiderea conduitelor şi aspectelor psihofizice care fac din orice fiinţă umană un exemplar unic”[3].

Despre inteligenţă raţională şi inteligenţă emoţională

Şcoala de psihologie americană, căreia i s-au alăturat numeroşi cercetători din Europa şi din întrega lume, a acordat, în ultimele decenii, o deosebită atenţie studiului şi experimentelor orientate către inteligenţa emoţională. Societatea contemporană, prin caracteristicile ei strâns legate de dezvoltarea performanţelor tehnico-ştiinţifice, dar şi de o dezvoltare socială de anvergură, ca răspuns la noile condiţii de viaţă pe care omenirea şi le-a creat, a simţit nevoia unei înţelegeri noi a condiţiei umane şi a formării prin educaţie a individualităţii creatoare, capabilă să se adapteze noilor ritmuri şi stiluri de viaţă. Dacă, în trecut, se acorda atenţie cultivării şi formării prin şcoală a inteligenţei academice, cea în măsură să răspundă tuturor cerinţelor gândirii raţionale, în momentul de faţă se simte nevoia studierii şi cercetării în profunzime şi a factorului afectiv, capabil să-l mobilizeze şi să-l impulsioneze pe om în marele său demers creativ, de afirmare a personalităţii într-o lume chemată să acţioneze prin noi mijloace, în raport cu problematica existenţei.

Emoţia implică o evaluare din partea subiectului cu privire la semnificaţia unui eveniment sau a unei situaţii. Această evaluare depinde de factori legaţi de cultura şi de personalitatea lui. Cu alte cuvinte, emoţia depinde de modul în care o persoană evoluează şi analizează o situaţie. Prin emoţii judecăm lumea ca fiind plăcută sau neplăcută, ca fiind bună sau rea, deci după un sistem de valori. A iubi sau a urî, a fi temător, a fi ruşinat, a fi mânios, a fi optimist…, sunt judecăţi emoţionale asupra unor situaţii, şi este de reţinut că emoţiile nu pot fi tratate doar la nivel biologic sau psihofiziologic; ele se definesc după dimensiuni specific umane, sociale, culturale, şi din această perspectivă nu se opun raţiunii. Pentru fiinţa umană emoţiile sunt importante deoarece asigură supravieţuirea, luarea deciziilor, stabilirea limitelor, comunicarea, unitatea şi ne armonizează cu mediul şi cu noi înşine.

Astfel, după Daniel Goleman[4] inteligenţa emoţională înseamnă să fii conştient de ceea ce simţi tu şi de ceea ce simt alţii şi să ştii ce să faci în legătură cu aceasta; să ştii să deosebeşti ce-ţi face bine şi ce-ţi face rău, cum să treci de la rău la bine şi să ai conştiinţă emoţională, adică sensibilitate şi capacitate de conducere care să te ajute să maximizezi pe termen lung fericirea şi supravieţuirea.

Pe lângă repere puncte semnificative, e necesar să fie adăugate unele componente specifice, precum conştiinţa de sine (să fii conştient de propriile emoţii atunci când acestea te cuprind), conştientizarea evenimentelor din punct de vedere emoţional (să fii capabil să identifici şi să etichetezi sentimente specifice în tine însuţi şi în alţii, să fii capabil să discuţi despre emoţii şi să le comunici în mod clar şi direct), capacitatea de a fi empatic în raport cu ceilalţi (de a simţi compasiune pentru ei, de a-i motiva, de a-i inspira, de a-i încuraja şi de a-i consola), capacitatea de a lua decizii înţelepte folosind un echilibru sănătos al emoţiilor şi al raţiunii, de a nu fi nici prea emoţional, nici prea raţional, şi capacitatea de a reuşi să-ţi asumi responsabilitatea pentru propriile emoţii, mai ales responsabilitatea pentru propria motivare şi fericire.

Pentru a reuşi în viaţă, cercetătorul Daniel Goleman consideră că fiecare dintre noi ar trebui să înveţe şi să exerseze principalele dimensiuni ale inteligenţei emoţionale; conştiinţa propriilor emoţii (să fii capabil să le recunoşti şi să le numeşti, să fii în stare să înţelegi cauza lor şi să recunoşti diferenţele dintre sentimente şi acţiuni), controlul emoţiilor (să fii în stare să-ţi stăpâneşti mânia şi să-ţi tolerezi frustrările, să-ţi exprimi furia natural, potrivit, fără agresiune, să nu te autodistrugi, să te respecţi, să poţi să ai sentimente pozitive faţă de tine şi faţă de ceilalţi din jur, să-ţi poţi manipula stresul şi să ai capacitatea de a scăpa de singurătate şi de anxietatea socială), motivarea personală (exploatarea şi utilizarea emoţiilor în mod productiv implică a fi responsabil, a fi capabil să te concentrezi asupra unei sarcini, să îţi menţii atenţia asupra ei şi a fi mai puţin impulsiv şi mai puţin autocontrolat), empatia (citirea emoţiilor conferă posibilitatea de a percepe problemele din perspectiva celuilalt, a învăţa să-i asculţi pe alţii, a-ţi îmbunătăţi rezonanţa la sentimentele şi sensibilităţile lor, a fi în stare să citeşti limbajul trupului şi alte aspecte nonverbale pentru a înţelege comunicarea) şi dirijarea (conducerea) relaţiilor interpersonale (posibilitatea de a analiza şi înţelege relaţiile interpersonale, de a rezolva conflictele şi negocierea neînţelegerilor, de a soluţiona problemele din relaţiile interpersonale, de a fi mai deschis şi abil în comunicare, de a fi popular, prietenos şi implicat în mod echilibrat, de a fi plin de tact, de a fi prosocial şi de a te integra armonios în grup, de a fi cooperant, participant, sociabil, corect în relaţiile de afaceri şi în modul de a te purta cu alţii).

Empatia, ca trăsătură a inteligenţei emoţionale, devine un important subiect de studiu pentru psihologii zilelor noastre, deoarece inteligenţa emoţională este capacitatea îndividului de a se cunoaşte pe sine în profunzime şi de a se deschide către lumea înconjurătoare (semeni, mediu natural, mediu social) în vederea cunoaşterii şi inter-relaţionării, prin emoţii, sensibilitate şi afecţiune; cunoaştem lumea prin intermediul sentimentelor şi, în acelaşi timp, cu ajutorul raţiunii. Empatia se construieşte tocmai pe deschiderea spre sentimentele celorlalţi, pe abilitatea fiinţei umane de a citi informaţiile provenite prin canalele nonverbale. Psihologii atrag atenţia asupra faptului că această comunicare nonverbală reprezintă cel puţin şaizeci la sută din întregul bagaj al relaţionării inter-umane. Sentimentele oamenilor pot fi exprimate doar foarte puţin prin cuvinte. Au valoare mai mare în comunicare tonul vocii, mimica, gesturile, mişcările corporale. După o definiţie dată de Solomon Marcus, empatia este ,,un fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea”[5]. Ca însuşire psihică, empatia ne apare ca trăsătură de personalitate şi ca aptitudine a individului. Ştim foarte bine ce mare însemnătate are empatia în arta actorului, în arta teatrului, precum şi în alte genuri de artă. Persoanele cu un nivel înalt al empatiei îmbină experienţa afectivă, care este cea mai bogată şi nuanţată, cu flexibilitatea în plan cognitiv, prin utilizarea şi aplicarea unor criterii apreciative diverse adaptate situaţiei.

Şi Mihaela Rocco accentuează rolul empatiei ca trăsătură a inteligenţei emoţionale, pentru a atrage atenţia factorilor educaţionali asupra unor noi abordări în domeniul mijloacelor de intuire, descoperire, cunoaştere şi formare a individualităţilor cu mari deschideri către creativitate. ,,De fapt, una dintre direcţiile antrenării inteligenţei emoţionale vizează educarea acestei calităţi de a te bucura de fericirea şi de succesele altora. Evaluarea capacităţii empatice ar trebui să vizeze în mai mare măsură atitudinile faţă de reuşitele, bucuriile celorlalţi şi gradul de implicare emoţională, precum şi faţă de satisfacţiile pentru realizările semenilor noştri… Trăind în mod sincer emoţiile pozitive ale celorlalţi, vom reuşi să fim mai fericiţi atât ca intensitate, cât şi ca durată în timp. Norocul este o întâmplare, în timp ce fericirea poate deveni astfel o vocaţie”[6].

Omul artist

În prelungirea logică a consideraţiilor privind inteligenţa raţională şi inteligenţa emoţională stau specificităţile şi condiţia omului artist, omului creator de artă. Ne aflăm în spaţiul de spiritualitate în cadrul căruia fiinţa umană se manifestă în totalitatea potenţialului său raţional şi emoţional. Prin gând şi emoţie, prin imaginaţie şi intuiţie, prin memorie şi reacţie spontană, artistul îşi construieşte formele de expresie, formele de comunicare, conturând interpretarea şi viziunea sa asupra lumii.

Fără îndoială, omul artist este, mai întâi de toate, un om ca toţi ceilalţi: doritor  să-şi trăiască din plin viaţa, să construiască, să înfăptuiască, să aibă relaţii bune cu semenii, să se bucure de frumos şi de bine, să cunoască tainele lumii, să trăiască în ordine şi demnitate, să se afirme şi să se facă cunoscut. ,,Dacă unii oameni sunt artişti în anumite momente, adică în acelea care stau într-o legătură oarecare cu producerea operei, este evident că între ei şi restul umanitătii nu poate exista o deosebire esenţială, aşa cum se afirmă totuşi de atâtea ori. Părearea că artistul este un inspirat, adică o fiinţă care pune în joc alte facultăţi decât acelea care sunt comune oamenilor, vine către noi din adâncul antichităţii”[7]. În Estetica, Tudor Vianu face pe larg referire la profilul omului artist, caracterizându-l ca pe un om obişnuit, deschis acelor înfăptuiri care să-i pună în valoare aptitudinile artistice înnăscute, capacitatea de a vedea, cunoaşte şi interpreta lumea printr-o viziune proprie, harul de a învăţa şi a pătrunde în adâncimea fenomenelor vieţii şi a le desluşi acestora sensuri înalte. Sentimentele pe care artiştii se cuvine a le trezi nu pot consta dintr-un amestec tulbure de manifestări personale, ci din simpatia şi adeziunea entuziastă cu care este firesc a privi reuşitele cele mai de seamă ale omenirii. Artistul devine un mijloc, un glas prin care se exprimă aspiraţiile, durerile şi bucuriile umanităţii întregi sau ale unei mari părţi din ea.

Aminteam despre şansa fiinţei de a veni pe lume ca individualitate unicat, cu unele caracteristici generale asemănătoare semenilor şi tuturor vieţuitoarelor, dar şi cu unele caracteristici particulare, care definesc ceea ce numim personalitate şi individualitate distinctă. La conturarea personalităţii contribuie o serie de factori aflaţi într-o complexă înteracţiune: ereditatea (cu o sumă de caracteristici bio-psihologice favorizante), mediul de viaţă şi de educaţie în familie, contactul cu mediile culturale şi religioase. Sunt de mare importanţă descoperirea şi autodescoperirea (în mediul familial, şcolar, social) şi predispoziţiile intelectuale şi de sensibilitate emoţională, pentru ca orice individ să-şi poată construi un drum cât mai apropiat de resursele proprii în vederea dezvoltării şi împlinirii fiinţei sale. Datorită diversităţii resurselor şi aptitudinilor cu care se naşte, fiecare individ are posibilitatea de a alege un drum în viaţă, asumându-şi îndatorirea de a construi şi a înfăptui ceva important pentru desluşirea sensului vieţii. Unii se nasc cu talent în a ordona şi organiza lumea din jurul lor, unii cu îndemânare la a meşteşugi fel de fel de produse utile în viaţa de zi cu zi, unii au talent în a vorbi frumos, coerent, cu expresivitate, alţii desenează, compun muzică, scriu. Important este să-ţi descoperi drumul, să ţi-l cunoşti în profunzime şi să-l urmezi cu folos.

Înfăptuirile omului în materie de cunoaştere şi plăsmuire a lumii nou create pornesc de la universul imaginativ, de la puterea reprezentativă sau de la puterea de inventivitate, de intuiţie. Imaginaţia ,,este un proces psihic secundar, solidar şi analog cu gândirea, de operare cu imagini mintale, de combinare sau construcţie imagistică, operând asupra realului, posibilului, viitorului şi tinzând spre producerea noului în forma unor reconstituiri intuitive”[8]. Imaginaţia este, altfel spus, aptitudinea de mare importanţă care stimulează instinctul creativ propriu finiţei umane, aptitudine prin contribuţia căreia întreaga dezvoltare a culturii şi civilizaţiei asigură evoluţia societăţii omeneşti.

Este o certitudine faptul ca omul artist, omul care recreează lumea printr-o viziune proprie prin arta sa, restructurând, remodelând şi inventând, este înzestrat cu multă imaginaţie. Prin acest prinos de imaginaţie el se deosebeşte de omul comun, ale cărui reprezentări, acţiuni şi percepţii sunt diferenţiat motivate din punctul de vedere al afectivităţii sau al gândirii logice. Dar creaţia de valoare reală mai presupune, pe lângă imaginaţie, şi o motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou şi deosebit. Şi cum noutatea nu se obţine cu uşurinţă, o altă componentă implicată este voinţa, perseverenţa în a face numeroase încercări, verificări şi evaluări.

Revenim la conceptul de imaginaţie pentru a-l corela îndeaproape cu însuşirea denumită intuiţie. În orice proces creativ, cu preponderenţă în creativitatea artistică, imaginaţia şi intuiţia merg împreună, completându-se reciproc. Intuiţia este un proces de cunoaştere perceptiv care apare înaintea raţionamentului, fără ca legătura dintre cele două să fie neglijată. Este o descoperire spontană a unei soluţii, fără conştiinţa modului de descoperire. S-a afirmat şi faptul că intuiţia cognitivă stă în strânsă legătură cu gândirea abstractă. Revelaţia obţinută prin intuiţie este de obicei o idee scurtă, însoţită de sentimentul evidenţei, al certitudinii subiective şi al armoniei cu celelalte cunoştinţe. Prin contactul cu realităţile vieţii, observăm noi înşine că intuiţia se dezvoltă odată cu creşterea experienţei într-un domeniu, dar numai la indivizii cu anumite trăsături de personalitate.

Când vorbeşte despre însuşirile structurii artistice, Tudor Vianu dezvoltă ideea privind profunzimea psihică. Dacă percepţia artistului este atât de ascuţită şi de diferenţiată, faptul se explică şi prin aceea că, în interiorul structurii lui, fiecare element psihic devine prilejul unei soluţii mai elaborate decât de obicei. ,,… pe când la omul comun acompaniamentul emotiv al senzaţiilor, deşi prezent, este abia perceptibil, la artist el capătă o adâncime şi o intensitate unică. Bogăţia răsunetului afectiv revine asupra percepţiei care a prilejuit-o, conferindu-i o mare forţă sensibilă”[9]. Deosebirea cea mai importantă între adevăratul artist şi diletant, între creatorul de noi valori artistice şi imitator, este aceea dintre puterea sentimentului care tulbură sufletul celui dintât şi care atinge doar superficial sufletul celui din urmă. ,, Doar cel tulburat izbuteşte să tulbure cu adevărat şi pe alţii”.[10]

Puterea de pătrundere în adâncimea tuturor lucrurilor, fie că toate procesele şi fenomenele vin din conştientul sau din subconştientul fiinţei, este o caracteristică fundamentală a artistului autentic, a creatorului de valoare. Predispoziţia lui genetică, împreună cu cea dobândită prin experienţa de viaţă în a percepe lumea, în a o interpreta şi proiecta prin profunde stări afective şi emoţionale, îl determină pe creatorul de artă să-şi găsească un drum al său, cert diferenţiat de cel al omului obişnuit, în scopul plăsmuirii unor sinteze spirituale. Aşadar, imaginaţia, intuiţia, profunzimea psihică, fantezia creatoare şi puterea de expresie sunt caracteristici ale structurii omului creator de artă, ale artistului autentic.

În opinia esteticianului Liviu Rusu, procesul de creaţie nu începe în momentul în care intră în joc efortul conştient, ci cu mult înainte, ,,după cum floarea nu se naşte în mometul înfloririi ei. Floarea nu este decât rezultatul unui proces anterior, proces adânc şi complicat. Conştiinţa însăşi nu este decât continuarea unui proces interior inconştient, care din latent devine actual”[11]. Se discută, în acest sens, despre inconştientul înnăscut şi la cel dobândit, arătând importanţa amândurora în geneza operei de artă. Inconştientul înnăscut ar cuprinde toate sursele primare, atât de dificil de descris, ale psihicului nostru înainte de a fi ajuns la conştiinţă. Aceste surse psihice sunt înnăscute, fiindcă se manifestă independent de experienţa noastră individuală, dar, în acelaşi timp, dau forţă acţiunilor noastre. Inconştientul dobândit cuprinde totalitatea experienţelor dobândite: obişnuinţele, amintirile… Experienţele dobândite nu se pierd, ,,ci lasă urme care le pot face să renască”[12]. Aceste experienţe nu se păstrează în mod conştient, ci sub formă latentă, inconştientă. Din această formă latentă ele pot fi revelate, din când în când în, conştiinţă. ,,Inconştientul înăscut este sursa primordială a proceselor psihice. De forţa lui depinde intensitatea experienţelor devenite conştiente. Cu cât conţinutul acestui inconştient este mai viguros, cu cât individualitatea este mai puternic impulsionată spre acţiune, cu atât experienţa câştigată va fi mai bogată. Această experienţă va fi la rândul ei păstrată ca inconştient dobândit. Dar e de netăgăduit că amploarea acestui inconştient dobândit depinde în mod direct de întinderea şi calitatea inconştientului înnăscut”[13].

Concluzionând pe marginea drumului parcurs spre creaţia artistică autentică, putem observa că nu ajunge să te retragi în tine spre a deveni creator. Aceasta pentru simplul fapt că nu oricine poate atinge acea adâncime unde domină neliniştea în faţa existenţei. ,,Omul de rând, chiar retrăgându-se în sine rămâne la suprafaţa interiorităţii, şi izolarea sa se reduce la inactivitate, la lenea ordinară care niciodată n-a dus la creaţie. Neliniştea creatoare se găseşte mai în adânc şi nu este accesibilă decât celui ce poate găsi izvoarele primare ale impulsului vital, germenele cel mai secret al fiinţei sale. Artistul posedă prin excelenţă această calitate”[14].

[1]Vasile Pavelcu, Metamorfozlele lumii interioare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, pag. 79

[2] Idem, pag.130

[3] Andrei Cosmovici, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998. pag. 53

[4] Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, ed. a III-a, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008

[5] Solomon Marcus, Empatia şi cunoaşterea interpersonală, în „Revista de psihologie”, vol. 39, Bucureşti, aprilie-iunie 1993, pp. 99-110

[6] Mihaela Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 148

[7] Tudor Vianu, Estetica, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2000, pag. 218

[8]Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, pag. 324

[9] Tudor Vianu, op. cit., pag. 231

[10] Aristotel, Poetica, traducere de D.M. Pippidi, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, pag. 62

[11] Liviu Rusu, Eseu despre creaţia artistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag. 94

[12] Idem, pag. 117

[13] Ibidem

[14] Liviu Rusu, op cit., pag. 132

 

BIBLIOGRAFIE

Aristotel                            - Poetica, Editura Academiei, traducere de D. M. Pippidi, Bucureşti, 1965

Cosmovici, Andrei          – Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998

Goleman, Daniel             – Inteligenţa emoţională, ed. a III-a, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008

Marcus, Solomon            – Empatia şi cunoaşterea interpersonală, în „Revista de psigologie”, v. 39, Bucureşti, aprilie-iunie 1993, pp. 99-110

Pavelcu, Vasile                 – Metamorfozele lumii interioare, Editura Junimea, Iaşi, 1970

Popescu-Neveanu, Paul – Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978

Rocco, Mihaela               – Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Iaşi, 2001

Rusu, Liviu                      – Eseu despre creaţia artistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989

Vianu, Tudor                  – Estetica, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2000

 

Otilia Huzum

actriţă, lector universitar doctor, Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Muzică

revista Artă şi educaţie artistică, Bălţi, Republica Moldova, 2013